Tratatul de pace de la Moscova (1940)
 |
Pentru alte tratate semnate în capital Rusiei vezi Tratatul de la Moscova. |
Tratatul de pace de la Moscova a fost semnat de Finlanda și Uniunea Sovietică pe 12 martie 1940. Prin semnarea acestui tratat s-a pus capăt războiului de iarnă.
Cadru general
[modificare | modificare sursă]Guvernul finlandez a primit primele semnale pentru un tratat de pace cu sovieticii (via Stockholm) pe 29 ianuarie. Până atunci, obiectivul Armatei Roșii era înfrângerea și ocuparea Finlandei. În ianuarie însă, Uniunea Sovietică era dispusă să-și tempereze pretențiile. Astfel, sovieticii cereau cedarea istmului Karelia, inclusiv orașul Viipuri și țărmul finlandez al Lacului Ladoga. Peninsula Hanko trebuia să fie închiriată URSS-ului pentru 30 de ani în vederea construirii unei baze militare.
Finlanda a respins aceste pretenții și și-a reînnoit cererile de ajutor militar concretizat în trupe regulate, cereri făcute guvernelor Suediei, Franței și Marii Britanii. Deși, în timpul luptelor, Finlanda a trebuit să facă față unui adversar de 50 de ori mai mare, această mică țară scandinavă nu a încetat nici o clipă să spere într-un ajutor din partea Ligii Națiunilor. S-au primit unele semnale pozițive din partea Franței și Marii Britanii și s-a sperat într-un ajutor din partea armatei regulate suedeze, toți acești factori încurajând guvernul finlandez să nu se grăbească cu acceptarea unor propuneri de pace (Pentru mai multe amănunte veziu și: Războiul de iarnă - Sprijinul extern).
În februarie 1940, comandantul suprem finlandez Mareșalul Mannerheim și-a exprimat pesimismul în legătură cu situația de pe front, sfătuind guvernul să înceapă negocieri de pace. Negocierile au început pe 29 februarie, în aceeași zi declanșându-se și atacul sovietic împotriva orașului Viipuri. Pe toată durata negocierilor de pace, presiunea Armatei Roșii nu a slăbit nici o clipă.
Tratatul de pace
[modificare | modificare sursă]Pe 6 martie, o delegație finlandeză condusă de primul ministru al Finlandei Risto Ryti s-a deplasat la Moscova. În timpul negocierilor, Armata Roșie a străpuns apărarea finlandeze din zona Tali și aproape încheiaseră încercuirea Vîborgul.
Tratatul de pace a fost semnat ora 1 dimineața a zilei de 13 martie (conform fusului orar finlandez, ziua de 12 martie, conform fusului orar al Moscovei). Luptele au încetat la ora 11 dimineață – ora oficială finlandeză.
Finlanda a fost obligată să cedeze apropae tot Istmul Karelia (inclusiv centrul industrial Vîborg/Viipuri, al doilea oraș ca mărime al Finlandei), în total aproximativ 10% din teritoriul antebelic finlandez, chiar și zone pe care armata finlandeză mai le avea încă sub control. 422.000 karelieni, 12% din populația Finlandei, și-au pierdut căminele. Trupele și civilii au fost evacuați în grabă dincolo de noua frontieră.
A fost și o zonă care, în conformitate cu prevedrile tratatului de pace, a fost retrocedată Finlandei: orașul Petsamo. Dar tratatul de pace prevedea ca Finlanda să asigure libera trecere a civililor prin Petsamo spre Norvegia.
Finlanda a mai trebuit să mai cedeze și o parte a regiunii Salla, partea finlandeză a peninsulei Kalastajansaarento (Rîbacii) din Marea Barenț și insulele Suursaari, Tytärsaari, Lavansaari și Seiskari din Golful Finic. În sfârșit, peninsula Hanko a fost concesionată pentru 30 de ani URSS-ului în vederea construirii unei baze navale.
În ciuda unei convingeri larg răspândite. Finlandezii nu au acceptat tranzitul pe cale ferată a trupelor sovietice spre baza navală Hanko, deși au fost pretinse de Moscova pe 9 iulie, după ce Suedia a acceptat tranzitarea țării de către trupele Wehrmachtului pe cale ferată către Norvegia ocupată.
În cadrul tratatului de pace s-a mai pretins ca toate echipamentele și instalațiile din teritoriile cedate să fie predate în stare de funcționare. Finlanda a trebuit să predea 75 de locomotive, 200 de vagoane de cale ferată, automobile, camioane și ambarcațiuni. Zona industrială Enso, care inițial era în mod clar în zona neocupată de sovietici, a fost în scurtă vreme adăugată pierderilor teritoriale și de echipamente industriale finlandeze.
Din punctul de vedere sovietic, noua frontieră nu a fost stabilită în mod arbitrar.
- Mai înainte de război, Finlanda era unul dintre cei mai mari producători de celuloză, care la rândul ei era unul dintre materiile prime pentru producerea explozibililor. După ocuparea și a fabricilor din Enso, Uniunea Sovietică capturase 80% din capacitatea de producție a Finlandei.
- Finlanda a trebuit să cedeze 1/3 din unitățile producățoare de energie electrică, în principal hidrocentrale construite pe râul Vuoksi. În acea perioadă, Leningradul suferea din cauza acoperirii doar în proporție de 80% a necesarului de energie electrică.
- Noua frontieră era în conformitate cu doctrina de apărare sovietică, care prevedea angajarea de lupte pe teritoriul inamic prin contraatacuri și lovituri preventive. Aceasta presupunea că frontiera ideală nu ar fi trebuit să asigure zone ușor de apărat din punct de vedere natural, așa că în loc de frontiera veche, care traversa Golful Viipuri sau regiunile mlăștinoase[necesită citare]. dintre lacul Saimaa și lacul Ladoga, noua frontieră ocolea prin vest toate aceste bariere naturale. Pe de altă parte, aceste poziții erau ușor de încercuit de ofensiva Armatei Roșii.
Finlandezii au fost șocați de duritatea condițiilor de pace. Se părea că se pierdea mai mult prin acceptarea păcii, decât prin cuceririle armate sovietice. În plus, se pierdeau câteva dintre cele mai valoroase regiuni ale Finlandei:
- Cea mai mare parte a regiunilor sudice intens populate ale Finlandei erau legate de Golful Finic prin sistemul de canale Saimaa, care era acum întrerupt la Vîborg.
- Partea sudică a regiunii pierdute era inima industrială a Finlandei.
- Karelia este considerată zona de origine a culturii finlandeze. Mai înainte de războiul de iarnă, suveranitatea sovietică asupra celei mai mari părți a Kareliei și atrocitățile staliniste din zonă deveniseră un motiv de îngrijorare pentru mulți finlandezi. După încheierea tratatului, toată Karelia a fost încorporată în Uniunea Sovietică. Acest fapt a declanșat problema kareliană.
Simpatia întregii lumi nu a părut să aibă o valoare prea mare în ochii finlandezilor. Mai mult, finlandezii au fost dezamăgiți de atitudinea celorlalte națiuni, în special de cea a suedezilor, care au oferit multe dovezi de simpatie, dar au evitat să se implice într-un conflict sângeros.
Condițiile grele ale tratatului i-a determinat pe finlandezi să caute sprijin în al treilea Reich și i-a făcut pe mulți finlandezi să considere ca fiind justificată orice acțiune revanșardă.
Doar un an mai târziu, în iunie 1941, ostilitățile dintre Finlanda și URSS au fost redeschise în războiul în continuare.