Sari la conținut

Alexandru Plagino

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Alexandru Plagino
Date personale
Născut Modificați la Wikidata
Decedat (73 de ani) Modificați la Wikidata
Plăginești, Râmnicu-Sărat, România Modificați la Wikidata
Cetățenie Țara Românească
 Principatele Unite
 Regatul României Modificați la Wikidata
Ocupațiepolitician Modificați la Wikidata
Limbi vorbitelimba română Modificați la Wikidata
Ambasador al României în Regatul Unit Modificați la Wikidata
În funcție
 – 
Precedat deIon Ghica
Succedat deIon Bălăceanu
Ambasador al României în Italia Modificați la Wikidata
În funcție
 – 
Președinte al Senatului României Modificați la Wikidata
În funcție
 – 
Ministru al finanțelor Modificați la Wikidata
În funcție
 – 
GuvernGuvernul Dimitrie Ghica
Deputat al României Modificați la Wikidata

Alexandru C. Plagino, alternativ Plajino (n.  – d. , Plăginești, Râmnicu-Sărat, România) a fost un om politic român, din secolul al XIX-lea, originar din Muntenia.

S-a născut într-o familie boierească de origine greacă. Părinții săi au fost marele postelnic Constantin Plagino și soția sa, Eufrosina Plagino (n. Moruzi), fiica fostului domnitor Alexandru Moruzi.

A devenit paharnic în 1840 și agă în 1850. Plagino a fost prefect al poliției din București în 1850-1851 și a fost făcut mare logofăt în 1852. El a servit ca secretar de stat în perioada 1854-1856. După Unirea Principatelor, a îndeplinit funcția de ministru de finanțe în guvernul Țării Românești din iulie 1861 până în ianuarie 1862, sub conducerea lui Dimitrie Ghica, apoi a fost membru în Adunarea Electivă (1862) și vicepreședinte al Corpului Ponderator (5 decembrie 1865).[1]

Președintele Senatului României

[modificare | modificare sursă]

Plagino a făcut parte din adunarea constituantă din 1866 și a fost ales atât senator (din 1866), cât și deputat (1871). El a îndeplinit funcția de președinte al Senatului din 3 septembrie 1869 până în 4 martie 1871. În timpul Războiului de Independență al României, el a servit drept comisar general pe lângă  Marele Cartier General al Armatei Imperiale Ruse în perioada aprilie - iulie 1877. El a fost trimis apoi în misiune la Madrid și Lisabona, cu scopul de a notifica curțile regale de acolo de proclamarea independenței României, și a petrecut anul 1879 și începutul anilor 1880 în Peninsula Iberică. A fost apoi trimis extraordinar și ministru plenipotențiar în Italia (1885-1891) și în Marea Britanie (1891-1893). El a murit în 4 octombrie 1894 la Plăginești.[1]

  1. ^ a b Ion Mamina, Monarhia constituțională în România, p. 407. București: Editura Enciclopedică, 2000. ISBN: 973-450-315-4

Legături externe

[modificare | modificare sursă]